Pagini

miercuri, 20 aprilie 2011

Băieţelul din maşină

Am încercat să-mi dau seama dacă scîrţîitul vine
de la ştergătoarele de parbriz sau din altă parte
şi în acel moment mîinile mi s-au încordat pe volan.
Afară, unde farurile se înfigeau puternic în noapte,
ploaia s-a înteţit pe capotă. Pe geamurile laterale şi pe
oglinda retrovizoare picăturile au lăsat urme oblice, lungi.

Muzica de la radio şi căldura venită prin instalaţia
de climatizare m-au înmuiat în scaun pînă cînd am simţit
că mă ia somnul, aşa că am crăpat geamul să intre puţină
răcoare, dar l-am închis repede: stropii de ploaie îmi udau
hanoracul. Întors într-o parte, am văzut prin fereastra unei case
ceva care a oprit în capul meu răpăitul ploii şi muzica

şi care acum mi se pare un filmuleţ scurt, deşi atunci,
într-o clipă, n-a fost nimic mai mult decît o pictură
care a alunecat peste geamurile maşinii: un copil stătea în picioare
în mijlocul camerei, între doi adulţi, şi ţinea capul în jos.
Femeia avea privirea ridicată către bărbat, iar bărbatul
ridicase o palmă. Niciunul n-a apucat să facă vreun gest

Mai întîi, tabloul i-a lăsat loc unei imagini deformate
cu mîinile mele pe volan reflectate răsturnat de parbriz.
Muzica de la radio a reuşit să ajungă la mine şi asta
a făcut să mă simt ca întors după mult timp dintr-o lume
îndepărtată. Abia cînd am atins pedala de frînă, am observat
că picioarele-mi tremură. Am tras pe dreapta, am lăsat motorul pornit.

Acum douăzeci de ani, un băieţel a închis uşa bucătăriei şi a fugit
spre dormitor. A rugat-o pe sora lui să dea radioul mai tare sau să
deschidă fereastra. Dar nici un sunet n-a putut acoperi
ţipetele din bucătărie şi farfuriile sparte. A doua zi, părinţii lui
erau veseli de parcă nimic nu se întîmplase, dar el şi acum
opreşte cîteodată maşina şi rămîne în ea aşa cum ar sta ghemuit sub masă.

vineri, 15 aprilie 2011

Rescrierea

Nu cred în modificări(de cuvinte sau versuri întregi) care să facă dintr-o poezie proastă una bună. Dar cred în rescriere (în întregime). Cred că rescrierea poate să facă această diferenţă între un text slab şi unul bun.

joi, 7 aprilie 2011

Expresivitatea şi forţa limbajului cu exemple din poezia Angelei Marinescu

"cred că fac poezie de limbaj" zice Angela Marinescu într-un interviu savuros care începe cu "Nu te mai juca aşa, Alexandru, şi în Vatra ai făcut un dialog de căcat." şi continuă cu afirmaţii de o sinceritate debordantă.
Dar nu la interviu vreau să mă refer, ci la poezia Angelei Marinescu pornind de la afirmaţia din interviu. Încep cu două exemple suficient de reprezentative pentru felul în care văd eu poezia acestei poete (poezie care trebuie să spun de la început că are un efect extraordinar asupra felului în care concep construcţia unui text literar şi care are asupra mea o influenţă binefăcătoare)

“poemele grele, adică cele care se cîntăresc mult
şi greu, despre care, atunci cînd vorbim despre ele,
vorbim despre faptul că nu sunt, se scriu între aceleaşi
ziduri groase ale unor cazane subterane, în care îşi duc
veacul, într-un mod visceral aproape, deoarece sîngele
a fost împins între margini, pînă la ultimele consecinţe,
tuberculoşii
soldaţii
comuniştii
preoţii şi
amanţi ai războaielor,
uneori stăteau atîrnaţi ca liliecii, adevărate cadavre
suspendate în vid, dar cu gîtul foarte uşor înclinat înspre
cei ce ar fi putut fi în afara zidurilor, înclinare ce se
putea datora numai poziţiei lor neobişnuite, cît, mai
ales, posibilităţii lor de a fi aplicaţi pe un ştreang al
suferinţei sau pe funia erotică a pasiunii pentru politica morţii.” (Angela Marinescu)



contextul era deja ruinat, era vară şi lumina soarelui,
încă plină de forţă, ca abdomenul plat al celui ce ştie
să se hrănească numai cu aer, mă încălzea cu grijă,
aveam frigul în mine de prea mult timp pentru a neglija
acest aspect
la început m-am plimbat prin vechiul şi straniul cartier,
mă uitam numai în jos, atentă, educată intens să fiu pasivă
de către nişte părinţi anxioşi şi slabi din punct de vedere
politic,
din punct de vedere moral, devotamentul lor faţă de copii,
atît de puternic, spunea mai mult decît orice alt gest
spectaculos şi cazat în incinte masive.
mai tîrziu, am plonjat în grădina din spatele muzeului literaturii române,
cu gîndul să mai ies din carapace,
am vorbit cu Doina, plasticiana, ce bea bere într-o rochie
albă şi curată.
apoi m-am aşezat, cu frica în oase, la masa cu mulţi poeţi,
Marian Drăghici, Paul Vinicius, Ion Mureşan, Eugen Suciu,
cu prozatorul Ioan Groşan şi cu o femeie tînără, tăcută, frumoasă
ca o plantă carnivoră ce se odihneşte şi extrem de înaltă,
ce semăna cu Monica Vitti, căreia i-am făcut o curte nebună.

nici nu putea să stea bine pe scaun, de cît de înaltă era.

de-a lungul timpului, înconjuraţi de păsări de curte fără nici o
personalitate, dar şi de familiile lor revoltate,
poeţii noştri s-au transformat, din nişte aristocraţi romantici,
copleşiţi de o boală a secolului destul de cunoscută, în agenţi străini
ce nu mai vor altceva decît să dejoace proiecte culturale
ca nişte experţi.

internaţionalismul lor a devenit anticamera obligatorie a profanării.

neputinţa era la ea acasă.
„cînd ai devenit neputincios, ai atins perfecţiunea”, le-am spus,
cu jumătate de gură,
asta numai pentru că, acolo, în jurul mesei, cei mai mulţi
sufereau din greu pentru că nu mai puteau scrie,
s-au recitat cîteva poeme cu gîndul la moarte
s-a mîncat cu gîndul la moarte
s-a băut cu gîndul la moarte
ne-am jignit cu gîndul la moarte
într-un tîrziu am plecat, poate că a fost ultima seară petrecută
cu fraţii mei bolnavi şi răutăcioşi

un film mut se despică încet pe un perete surd

acum, vara, oraşul arată ca o caracatiţă strălucind de splendoare

cînd am ajuns aproape de casă, Alexandru, bîlbîitul şi handicapatul,
mi-a năvălit în creier.
Alexandru, fiule, fratele meu cel mai mic, noi doi sîntem o svastică
făcută din ultimele aspiraţii ale fetei, bolnave de plămîni, ce încă
mai crede în puterea solitară a rugăciunii: melodia de 24 de carate,
degradarea fizică ce se petrece în lumina rece a umbrei ce se destramă
cenuşa rapidă.

pe clapele reci ale pianului mecanic
al acestei veri,
incredibil de albe,
îmi aşez
gîtul.
(Angela Marinescu, "Ultima seară")

Afirmaţia "cred că fac poezie de limbaj" e uşor inexactă sau mai corect spus plină de modestie, deşi cred că înţeleg raţionamentul care a stat la baza acestei concluzii. Şi spun asta pentru că acest tip de poezie face mai mult decît limbaj în sensul de inovaţie în resursele vocabularului. E vorba mai degrabă de nivelul inovaţiei în modul de a alătura(nu oricum, ci creînd o ordine a lor absolut particulară) elementele de limbaj şi de a le face să interacţioneze extrem de puternic între ele. E o poezie foarte tehnică şi în acelaşi timp plină de expresivitate. Dacă ne temeam cumva că tehnica omoară expresivitatea, putem să stăm liniştiţi (şi) cu această ocazie. Poeţii importanţi cunosc mecanismele ca tocmai tehnica să facă parte din resursele esenţiale ale expresivităţii.
Vorbim prin urmare de poezia unui limbaj expresiv caracterizat de energie (prin propria expresivitate) şi de forţă (prin tehnica bine controlată)

Iată în ce constă inovaţia: "funia erotică a pasiunii pentru politica morţii" sau "noi doi sîntem o svastică/făcută din ultimele aspiraţii ale fetei, bolnave de plămîni, ce încă/ mai crede în puterea solitară a rugăciunii" sau "internaţionalismul lor a devenit anticamera obligatorie a profanării" şi încă: "educată intens să fiu pasivă/ de către nişte părinţi anxioşi şi slabi din punct de vedere/ politic". E un mod fascinant prin eleganţa de a construi textul, prin alegerea acelor cuvinte care nu prin ele însele, ci prin tensiunea pe care o creează punerea lor împreună o degajă cu o putere incredibilă. Vorbim implicit de o extraordinară individualizare a acestor elaborate mostre de arhitectură poetică prin care se obţine originalitatea şi vocea distinctă, inconfundabilă. E un spectacol cu mici descărcări de electricitate la tot pasul. O grijă obsedantă pentru limbaj şi modul lui de a acţiona asupra celui către care e îndreptat, un dispozitiv complex, cu elemente îmbinate foarte minuţios.
Şi da, limbajul e făcut să pară al vorbirii obişnuite, eliberat de zorzoanele unor figuri de stil inutile, dar nu e deloc al vorbirii obişnuite, e o variantă cristalizată cu toate proprietăţile iniţiale intacte.

Dar mai există un nivel al construirii limbajului în afara metodei de creare a ordinii între cuvinte.
Am vorbit într-o postare precedentă despre tăietura versurilor şi felul în care avem de-a face cu mai multe tipuri de tăiere a versurilor şi în funcţie de asta expresivitatea creată astfel. Dădeam un exemplu chiar din a doua poezie de mai sus, şi anume ultima strofă:
"pe clapele reci ale pianului mecanic
al acestei veri,
incredibil de albe,
îmi aşez
gîtul.
"
şi spuneam că unităţile poeziei(versurile) adaugă sensuri, îmbogăţesc perspectiva fără a se submina reciproc, adică fără a introduce elemente variabile care să modifice tensiunea sau potenţialul estetic al unităţilor precedente, ci numai să interacţioneze între ele într-un mod expresiv cu un grafic ascendent al tensiunii. E o prelungire la nivel structural al micilor construcţii în felul în care nişte căsuţe pline de rafinament alcătuiesc un cartier select şi complet funcţional prin modul de dispunere şi folosire a spaţiului.
Dar în acelaşi timp apar fragmente în care modul de tăiere a versurilor este cel al subminărilor şi mobilităţilor de sensuri şi tensiuni ca în:
"uneori stăteau atîrnaţi ca liliecii, adevărate cadavre
suspendate în vid, dar cu gîtul foarte uşor înclinat înspre
cei ce ar fi putut fi în afara zidurilor, înclinare ce se
putea datora numai poziţiei lor neobişnuite, cît, mai
ales, posibilităţii lor de a fi aplicaţi pe un ştreang al
suferinţei sau pe funia erotică a pasiunii pentru politica morţii
"
E modul de dispunere a versurilor în care apar torsiunile şi în care expresivitatea totală a strofei nu e compusă din suma expresivităţilor versurilor, ci dintr-un procedeu mult mai subtil al îmbinărilor dintre ele în care tensiunile cresc sau scad în funcţie de versul care urmează. Fiecare vers acţionează asupra celor precedente ca într-o reacţie chimică prin care se toarnă o substanţă într-o eprubetă plină cu lichid căruia îi schimbă culoarea. Doar după ultimul vers poţi avea o imagine corectă asupra întregului text şi fragment şi, nevoit să reciteşti, îi descoperi cu plăcere felul în care a fost creat să se strecoare uşor în interiorul tău ca tirbuşonul.

miercuri, 6 aprilie 2011

19 and counting...

Da, numai 19 sunt norocoase :) poezii adică pentru volumul următor. Am tot revăzut şi selectat şi pot să spun că 19 sunt finalizate şi gata să intre în carte. Asta înseamnă cam jumătate din textele scrise pe tema asta, cea cu tata, pe care abia aştept s-o finalizez. Urmează să mai adaug şi altele şi am convingerea că pînă în decembrie voi fi gata.

marți, 5 aprilie 2011

Şi elevii premianţi copiază (din categoria exerciţiilor de admiraţie)

Recent, mi-am descoperit premiate (în 2010, dar eu aflu acum) cîteva fragmente de texte din volumul din 2006. Avînd în vedere că juriul a fost compus din Constantin Abăluţă, Claudiu Komartin, Răzvan Ţupa, Rita Chirian şi Octavian Soviany (adică oameni care se pricep la poezie, unii chiar colegi de generaţie cu mine în gusturile cărora am încredere), vestea pare una cum nu se poate mai bună.

Doar că textele au fost trimise de un elev premiant ca fiind ale lui :) şi imaginaţi-vă surpriza cînd, vrînd să iau pulsul literaturii scrise de elevi, mi-am citit propriile poezii (care fie vorba între noi nici măcar n-au luat premiul cel mare)
Şi pentru că stările care mă încercau erau diferite, fără ca una din ele să poată fi dominantă, raţiunea a preluat toate impulsurile şi a hotărît să posteze aici ca pagină de jurnal.
În final ce pot să spun e că e şi ăsta un exerciţiu de admiraţie. Îi mulţumesc elevului/elevei pentru încrederea investită în textele mele  şi promit să nu-i divulg numele, pentru că am înţeles-o ca pe o copilărie care nu trebuie pedepsită prea aspru. Un lucru tare bun aici e că avem dovada că se citeşte poezie contemporană şi încă la nivel de liceu, iar asta e o bucurie imensă pentru mine. Apoi mulţumirea e dublă, pentru că măcar în felul ăsta sunt sigur că textele respective au fost citite sau recitite de oamenii din juriu.