Chişinău. Piesa 4: Cvas

Am deschis monitorul, dar se deschide
şi un drum care taie livada de pruni spre magistrală
unde mă primeşte la umbră
baraca Măgdăceşti.

La 06.32 a.m.
am traversat strada
şi mi-am trimis pentru azi
impulsuri care paralizează.

Nu m-am învăţat minte
să fiu pregătit pentru lucruri simple:
1. chiar şi o musculiţă intrată în ochi
te poate tulbura.
2. dincolo de geamul microbuzului trec în viteză
cîmpuri şi maşini, dar poţi să nu le vezi.
3. la gara centrală e posibil să încerci
un sentiment nou.

La 08.00 a.m. n-am lăsat nici o urmă:
am urcat şi am avansat încet printre scaune.
V-aţi aşezat pe locul de la geam,
m-am amestecat printre voi, am prins un loc bun.
Aţi privit în urmă cum stau pe trotuar
cu rucsacul în spate, lîngă tejgheaua de cvas,
am tras concluzii la rece, n-aţi mai rămas.

Chişinău. Piesa 3: Maladia

Ursuleţul de pluş de pe băncuţă
n-a cîntat cu noi la chitară.
Veioza atîrnată în copac a împins lumina
printre frunze, a strîns musculiţe.
Becul cu senzor a făcut
pe nebunul.

Voi aveţi senzorul fericirii în voi
şi senzorul fericirii se activează.

Aţi cîntat şi aţi pus sticla la rece,
aţi mîncat toate prunele.
Am vrut să particip, dar am tras talpa goală
pe covoraş şi m-am intimidat.
Am avut intenţii bune, dar acum tac.
Chitara s-a strecurat ca un şarpe de apă
care caută hrană.

A trecut starea asta bună printre noi
de mai multe ori. Apucă pisica, Dmitri,
fă-i vînt pe scări. Fă-te şi tu pierdut cumva,
ascunde-te după perdea. Hei, nici chiar aşa,
nici chiar aşa.

Chişinău. Piesa 2: Bitum

La micul dejun el e mai mult
pe entuziasm: vrei suc? Da. Cafea? Da.
Gem de caise cu unt? Categoric.
Bagă masă, bagă somn, bagă duş.
Eu sunt mai mult pe depresie: ascult
picamărul. Trec maşinile peste denivelări,
e şantier. Dacă îmi scapă din furculiţă felia
de salam, mă descurajez.
E bine şi aşa. Hai cu mine, Dmitri, să stăm în cameră
şi să nu ne spunem nimic, doar să ascultăm
ceasul cum ticăie.

El e pe entuziasm: citesc din Khasis şi i se duce
somnul, după care se turează pe interior,
sare din pat fericit şi ţopăie ca un copil.
Eu sunt mai mult pe izolare: citesc şi în tot
acest timp caut cu mîna stîngă telecomanda
pentru aer condiţionat.
Cu coada ochiului verific
nivelul semnalului wireless.
Ar fi bine să-mi fac o poză. Să mă conving
că sunt bine în continuare,
că sunt în viaţă.

Chişinău. Piesa 1: Glósóli

Din spatele geamului fumuriu
al microbuzului de Chişinău
am privit către soare
şi degeaba încercam să-l fixez
că făcea stînga-dreapta.

Cineva a lovit în scaun
şi m-a distras
pentru că în căşti era Glósóli
şi am crezut că intră basul
de nicăieri.

Între lentila ochelarilor
şi geamul microbuzului,
în impoderabilitate,
două pete mici şi ovale,
una verde şi alta portocalie,
răsărite din graţia nervului optic
atins de lumină,
mi s-au părut cele mai frumoase lucruri
de pe pămînt.

Cînd am închis ochii,
bila soarelui a rămas nemişcată
şi clară.

Soarele. Ultima frontieră

(Casiera de la benzinărie
s-a uitat lung. Uşa parcă s-a închis
cu încetinitorul.
A lăsat să iasă aer condiţionat)

Dimineaţa e roşu,
pe urmă portocaliu
şi alb,
pe urmă nu te mai poţi uita.

Eu, dacă aş putea, aş conduce
doar noaptea. Sunt într-a patra şi mai insist puţin
s-o duc într-a cincea. Maşina din faţă schimbă
din fază lungă în fază scurtă, iar eu
mă răzgîndesc, o las într-a patra
cu turometrul între două mii şi trei mii.

Noaptea sesizezi mai uşor diferenţele
de temperatură. Aici aerul cald şi muzica de la radio
înmoaie hanoracul, înmoaie mîinile, anunţă oboseală,
afară frigul şi liniştea se pliază pe asfaltul
care taie pădurea.

Doar noaptea, o viaţă
întreagă. Ziua să bag somn, ferit de parasolare.
Ziua soarele se face roşu, portocaliu şi alb.
Ziua toţi oamenii umblă de colo-colo.

Spre seară să alimentez la benzinării pustii şi numai
să întind banii – nici un cuvînt în plus,
rugîndu-mă să mă-nţeleagă din priviri.
Mort de frică dacă vrea să mă-ntrebe ceva, orice.